Plec… pentru că nu mi-ai dat niciun motiv să rămân

„Cu tine, mi-am dat seama că, uneori, cel mai bun mod de a iubi pe cineva este să te iubești mai mult pe tine însuți – doar pleacă, salvează-te de durere, încercând să remediezi ceva care nu va fi reparat niciodată, care nu poate fi restaurat”, a scris odată scriitoarea Bianca Sparacino.

Nu am înțeles niciodată pe deplin acest lucru. Sinceră să fiu, am crezut exact contrariul. Când iubești pe cineva, lupți pentru acea persoană. Treci prin momente dificile cu ea, nu te îndepărtezi de ea. Încerci tot posibilul să remediezi ceea ce se duce de râpă.

Pur și simplu nu poți pleca, nu atunci când trebuie reparat ceva. Nu poți să te îndepărtezi. La urma urmei, exact asta faci pentru oamenii pe care îi iubești – îi iubești atunci când este greu să-i iubești.

Cel puțin am crezut în asta până m-am îndrăgostit de cineva care nu era pregătit pentru dragostea mea.

M-am oferit în totalitatea, chiar dacă el știa că inima mea era la fel de frântă ca a lui. Dar i-am încredințat inima mea lui, deși îmi era frică să mai iubesc.

I-am oferit inima mea spartă în bucăți, i-am încredințat sufletul. Mi-am împărtășit demonii cu el în speranța că va lupta cu ei și pentru mine. Dar el era doar unul dintre ei.

Iată lecția pe care am învățat-o:

Dacă nu ești gata să alegi un om, fii gata să-l pierzi. Urmărește-mă plecând. Trebuie să înțelegi când decid să mă aleg pe mine. Nu pot continua să mă întreb ce este între noi. Nu mai vreau să joc jocurile tale. Refuz să rămân acolo unde nu vreau.

Nu plec pentru că nu te iubesc. Dumnezeu știe cât de mult iubesc. Plec pentru că acestă relație nu duce nicăieri.

Pentru că nu pot continua să sper că vei fi mai mult decât cuvintele tale și promisiunile pe care nu le vei respecta niciodată. Pentru că nu mai meriți. Plec pentru că, oricât am încercat să te justific, nu mi-ai dat niciodată un motiv să rămân.

Și într-o zi, când vei fi gata să mă iubești, cu adevărat, sper să te doară inima din conștientizarea faptului că altcineva mă iubește deja.