Când oamenii se despart, de fapt, își permit întâi de toate unul celuilalt să plece, și abia după încearcă să uite. Dar tristul adevăr este că se întâmplă de fapt opusul: e ușor să uiți, e mai greu să renunți la comoditatea cu care erai obișnuit și a avea acel om lângă tine.
Deși ne amintim tot ce s-a întâmplat între noi, deși îl vedem pe fostul nostru în orice loc, oriunde mergem, îi auzim vocea în vocea fiecărui străin, îl simțim în fiecare mână care ne atinge… este ușor de uitat. Pentru că nu prea uiți.
Îți tot amintești acele momente care îți apar în cap și suflet. Îți amintești tot acest lucru până când uiți, umplându-ți mintea și inima cu locuri noi, oameni noi, voci, atingeri.
Prin urmare, este ușor să uiți, pentru că nu te forțezi să o faci. Se întâmplă de la sine.
Să renunți este mai greu. Pentru că încheierea unei relații nu înseamnă că îi dai drumul persoanei. Încerci doar să te convingi că mergi mai departe atunci când de fapt nu este deloc astfel.
Această persoană va fi întotdeauna o parte din tine care încă mai speră la o reuniune. Care se mai gândește cum s-ar fi putut întâmpla totul diferit. Asta romanticizează că totul se va schimba.
Protejezi acel mic fir care te leagă. Pentru că nu renunți niciodată cu adevărat.
