„Mamă, poți să îl ții?”, – această întrebare este adesea pusă de fiica mea, punându-mi în mâini un borcan de iaurt pe jumătate gol, geaca sau păpușa sa.
Și arunc o privire la mâinile mele obosite, ținând deja o ceașcă răcită de cafea, una dintre mingile de fotbal ale fiului meu sau un tub de protecție solară.
Mă tot întreb dacă rolul părinților este să țină în permanență lucruri, lipicioase și umede?
Dar ideea nu este doar că suntem părinți. Majoritatea femeilor pe care le cunosc ard din nevoia de a purta atât de mult pe umerii. Transmitem toate experiențele și visele copiilor noștri, stresul partenerilor, temerile părinților. Ascultăm vocea enervantă care spune că ar trebui să încercăm mai mult și să ducem mai mult.
Uneori mă întreb: a fi o femeie înseamnă într-adevăr că poartă povara tuturor acestor lucruri? Înseamnă să tragi întreaga lume pe tine, până când ne rupem spatele, până nu mai vedem propriile mâini și uităm de dorințele și nevoile personale?
Urmărim programul familiei noastre, vizitele programate la medic și activitățile extracurriculare, petrecerile copiilor și zilele de naștere. Încercăm să ne restrângem exploziile hormonale, loviturile bruște de furie și schimbările de dispoziție, grijile legate de starea noastră de sănătate și temerile legate de situația noastră financiară.
Prea multe dintre noi ducem toate acestea în spate de unele singure. Și nu solicităm ajutor, pentru că toți cei pe care îi știm fac față cumva, dacă nu suportă o povară și mai mare. Apoi ne reproșăm norocul și privilegiile noastre largi.
Ne spunem că totul ar putea fi mult mai rău. Dar de ce este totuși atât de dificil, întreabă o voce liniștită în interior?
Uneori, se pare că asta este doar sarcina mea de a păstra lucrurile, pentru că aceasta este viața pe care eu am ales-o: să fiu mamă, soție și iubită. Dacă petrec prea mult timp pe rețelele de socializare, încep să cred că ceilalți oameni sunt complet mulțumiți de jonglările lor cu toate aceste lucruri, în timp ce reușesc să meargă într-o călătorie exotică, spunând clar că familia lor este un model ideal.
Dar apoi m-am gândit la fiica mea, la ochii ei strălucitori și la inima ei mare și bună. Așa că văd, într-o bună zi, ea va simți nevoia să suporte aceeași povară. Și această lumină din ochii ei va începe să se estompeze și să se stingă.
Și asta îmi frânge inima.
Vreau să o învăț pe fiica mea că uneori trebuie doar să lăsăm lucrurile în voia sorții. Să se elibereze de povară. Spunând „Am nevoie de ajutor”, precum și să poată răspunde „Nu, mulțumesc” și pur și simplu „Nu”.
Aud constant despre importanța îngrijirii mele și înțeleg perfect partea inversă a ceea ce este de fapt ascuns în spatele acestei îngrijiri. Grija de tine nu înseamnă doar yoga sau masaj. De fapt, ea constă în realizarea a ceea ce putem și dorim să ducem pe noi înșine și ce trebuie pus deoparte. În realizarea adevăratei puteri a mâinilor tale.
De curând, am început activ să mă descarc de tot ceea ce nu este necesar de la mine. Așa că, de ceva vreme m-am îndepărtat de treburile casnice pentru a termina cartea pe care voiam să o scriu de foarte mult timp.
De asemenea, am încredințat îngrijirea noului nostru cățeluș unui specialist. Mâinile și inima mea sunt încă ocupate, dar pentru prima dată după mult timp pot să respir în sfârșit. Am senzația că a fost posibil să fac o pauză și să apreciez plinătatea vieții și să nu fiu îngropat sub tone de obligații.
Mă simt ușurată și apreciez foarte mult capacitatea mea de a face aceste schimbări. Dar, în același timp, vinovăția nu mă lasă. Este foarte dificil să acceptăm faptul că nu putem sau nu vrem să suportăm atât de mult. Că opțiunile noastre sunt limitate.
Când îndoielile mă acoperă, încep să mă gândesc la fiica mea. Am fost și eu odată, așa cum este ea acum, am fost puțin visătoare. Sub greutatea a tot ceea ce transportăm, nu este prea târziu să găsim aceeași scânteie. Trebuie doar să scapi de tine și să începi să o cauți.
