Am fost în contact cu mulți oameni care sunt încă supărați pe foștii lor, atât de supărați, încât au permis emoțiilor puternice de atunci să se reverse în relațiile lor actuale și să distrugă orice experiență pozitivă care le iese în cale.
Vorbesc despre resentimente care durează chiar și decenii după un divorț.
Aș putea fi unul dintre acei oameni care se bălăcește în nemulțumirile trecute pe care le-am suferit în timpul propriei mele relații abuzive cu fostul meu soț. Presupun că aș fi putut petrece mai mult timp decât am făcut-o simțindu-mă supărată din cauza asta, clocotind de ură pentru el.
Dar de ce aș face asta?
Acea viață este literalmente atât de departe în urma mea încât este ca un univers cu totul diferit. De ce aș vrea să-l revăd continuu?
Desigur, înțeleg pe deplin toate durerile prin care trec oamenii, înțepătura cuvintelor tăioase spuse, regretul cuvintelor rămase nespuse, inimile frânte și dezamăgirea zdrobitoare când o căsătorie nu funcționează așa cum ți-ai fi dorit.
A te agăța de acea negativitate înseamnă doar pierdere de timp. În plus, pătrunderea în acel bazin de sentimente amare ține noi uși închise și posibilele oportunități la distanță.
Sincer, este mult mai ușor să lenevești într-o stare de a nu trece niciodată mai peste decât să începi să creezi o viață nouă cu relații noi.
A trece mai departe este greu. Înseamnă că trebuie să-ți iei rămas bun de la un vechi prieten – și acel vechi prieten despre care vorbesc este durerea.
Acel vechi familiar. Acea voce din capul tău. Acea durere de regret din inima ta. Norul acela de depresie din mintea ta. Acel însoțitor constant este mereu acolo pentru a-ți aminti ce ai pierdut, ce nu ai și ce ar fi putut fi.
A lăsa aceste sentimente să dispară este ca și cum ai aduna toate obiectele tale vechi, care reprezintă amintirile trecutului, apoi ai face efortul de a le încărca pe toate într-o mașină și apoi le-ai arunca pe toate într-un loc de gunoi. Apoi pleci, lăsând totul în urmă.
Acum ai rămas cu un spațiu gol în care mizeria aceea te umplea. Chiar dacă te-a întristat, te-ai obișnuit. Tristețea a fost mereu acolo pentru tine – cu credință și loialitate.
Și de aceea este atât de greu să renunți la acea persoană, acea iubire, acea relație în care odată ai avut atâtea speranțe.
Divorțul este neplăcut, dar restul vieții tale nu trebuie să fie astfel.
Dar odată ce ai curajul să faci loc pentru circumstanțe și emoții potențial mai fericite, devine mai ușor.
Sunt atât de multe necazuri personale care au avut loc în prima mea căsătorie, încât le-am putut duce cu mine folosind devastarea ca scuză pentru a nu avea încredere în nimeni sau pentru a nu fi niciodată fericit. Dar acelea au fost lecții, nu o pedeapsă cu închisoarea.
De ce aș continua să răspândesc acel virus al mizeriei când era treaba mea să construiesc imunitatea la aceste modele distructive?
Odată ce faci în sfârșit acel salt inconfortabil de a te ține de durerea pe care ești atât de obișnuit să o simți și te scufunzi în faza de tranziție de a merge mai departe cu viața ta, lucrurile se pot îmbunătăți mult.
Am multe motive să fiu încă supărat pe fostul meu soț după toți acești ani? Sigur. L-am iertat? Sincer, nu mă gândesc la motivele pentru care a trebuit chiar să fie iertat foarte des.
A fi supărat pe cineva îți restricționează doar propriile mișcări – propria ta creștere. Nu rezolvă nimic și nu servește dreptate pentru crimele inimii trecute.
Și de aceea am ales pur și simplu să nu mai fiu supărată.
