Oamenii pe care i-am iubit mai mult decât pe noi înșine, cei pentru care am respirat și am trăit, au devenit între timp amintiri.
Femeile cărora le-am jurat iubire veșnică sunt acum doar ecouri ale unei promisiuni care s-a pierdut. Bărbații care păreau îngeri, salvatori sau sensul unei vieți, s-au transformat în siluete îndepărtate. Poate au devenit îngerii altcuiva.
Tot ce credeam că e pentru totdeauna — momente, atingeri, nopți pline de dorință, visuri împărțite în doi — s-a risipit. Lucrurile care păreau esențiale au rămas în urmă, transformate în simple fragmente de memorie.
Poate că unii oameni apar în viața noastră doar ca să ne învețe ceva și apoi să plece. Poate că alții vin exact atunci când avem cea mai mare nevoie de ei și, fără să-și dea seama, lasă urme adânci. Dar toate aceste trăiri – iubirea, ura, dorința, dezamăgirea – nu dispar. Se adună în noi și ne definesc. Ne schimbă felul de a iubi, de a ierta, de a trăi.
Relațiile, prieteniile, pasiunile, toate lasă o urmă de intensitate în noi. Fiecare om întâlnit devine parte din ceea ce suntem astăzi – chiar și cei pe care am vrea să-i uităm.
Și dacă uneori nu știi ce mai simți față de cineva, închide ochii și imaginează-ți pentru o clipă că acel om nu mai există în viața ta. Că nu mai e acolo când râdeai, când tăceai, când plângeați împreună. Că nu mai există nopțile voastre, drumurile, săruturile, certurile, privirile, cuvintele – nici dulci, nici amare.
Imaginează-ți că nu mai e el – omul fără de care credeai că nu poți trăi, sau cel lângă care timpul părea o eternitate. Că nu mai există grija lui, sprijinul lui, nepăsarea lui sau zâmbetul acela care te liniștea. Că pur și simplu… nu mai e.
Și atunci întreabă-te: ce simți?
Acolo, în liniștea aia adâncă, vei afla adevărul.
