Uită-mă! Scrisoare omului care m-a părăsit când îl iubeam cel mai mult

Uită cine sunt, uită ce am fost, uită iubirea pe care ți-am purtat-o și pe care ai aruncat-o, ca pe un lucru fără valoare… Uită faptul că sunt bine, uită faptul că am plâns.

Uită că m-ai rănit, uită că te-am rănit. Uită țipetele, disperarea. Uită zâmbetele, amintirile plăcute, seninătatea, valurile mării, artificiile de ziua ta… Uită toată munca noastră împreună. Uită cuțitul din pieptul meu- cuvintele dure pe care mi le-ai spus.

Ai fost tot ce mi-am dorit vreodată și totuși, cel mai mare regret al meu. M-aș fi sacrificat fără să ezit pentru tine, dar tu nu ai fi făcut la fel.

Tu doar mi-ai fi spus de ce nu poți să-mi fi alături și doar ai fi venit cu o altă scuză frumoasă, pe care eu m-aș fi obligat să o cred de dragul tău.

Te întrebi dacă m-aș întoarce? Nu voi accepta niciodată să fiu fata de rezervă, într-un context de relații eșuate. Te întrebi dacă mi-e dor?

Mi-a fost, atât de dor încât simțeam că nu pot accepta și vedea o altă realitate în afară de cea în care erai aproape de mine. Atât de dor încât simțeam durere reală în acele amintiri deșarte. Acum totul s-a stins ca un vis frumos de vară. Acum rănile s-au vindecat și zâmbetul mi-a revenit pe buze. Acum sunt bine, dar te rog, uită de mine!

Uită-mi numele, uită-mi privirea. Uită de scrisorile și poeziile pe care mi le-ai scris. Uită cât de fericit erai alături de mine sau cât de mare a fost durerea pe care ți-am creat-o.

Nu te urăsc. Nu aș putea să te urăsc. M-ai învățat atâtea lucruri și m-ai ajutat să cresc! M-ai tratat ca pe o fetiță și ai avut grijă de mine ca niște părinți. M-ai pedepsit ca un adult sever și m-ai mângâiat cu cel mai mare drag înapoi. De ce vreau să mă uiți? Nu știu un răspuns. Știu doar că nu pot fi atât de egoistă încât să-ți doresc aceeași durere pe care eu am simțit-o! Nu vreau să fiu.

Din acest motiv, e mai bine să mă uiți! Știu că ai vrut de mii de ori să te întorci, iar eu am plecat cu țipete și plânsete. Cu lacrimi în ochii-mi ce strălucesc îți spun că nu te mai poți întoarce. Este un drum ireversibil.

Am fost atât de singură, atât de speriată, purtând o durere funebră în pieptul meu. Plângeam și urlam de durere, adormeam aveam coșmaruri cu tine, mă trezeam și plângeam din nou. Dacă trecea o zi fără să plâng în hohote, era o mare realizare de care eram atât de mândră!

Poate ai crezut că așa a fost mai bine, poate ai avut motivele tale să pleci. Nu te condamn, te respect la fel de mult dar nu te mai pot zeifica. Sau poate pot, dar nu cred că îmi mai doresc.

Într-o zi, vei întâlni o altă fată. Poate copilăroasă la fel ca mine. Poate mai frumoasă, cu păr lung și ochi strălucitori. Îmi pare rău dacă vei căuta strălucirea mea în ea. Dacă vei asculta râsetul ei la glumele tale, dorindu-ți să fie al meu. Nu vreau te simți rău.

Deși întotdeauna mi-am dorit să fiu iubita ta specială, la fel cum orice fată visează să nu fie uitată, și m-ai făcut să mă simt rară, într-adevăr, cu toate astea, nu îți pot dori o astfel de tristețe… Nu îți pot dori să nu mă uiți.

De asta, îți amintesc să mă uiți, să uiți cât te-am iubit de tare, să uiți cât de mult te-am admirat, să uiți cât de cuminte și ascultătoare am fost la lecțiile pe care mi le dădeai. Să uiți ce a fost frumos și ce a fost îngrozitor.

Uită că mi-aș fi dat viața fără să clipesc, dacă aș fi putut-o salva pe a ta. Uită că aș fi uitat de visul meu ca să-l construiesc pe al tău.
Lumea asta se schimbă atât de rapid și încă nu pot să realizez cum am ajuns amândoi aici. Îți scriu, rămas bun!

Te rog, nu uita să mă uiți!