Într-o perioadă de emoții și griji deosebit de intense din cauza sentimentelor nereciproce ale altei persoane, îți dorești neapărat să te cufundi rapid într-o stare de pace.
Cu toate acestea, după ce ai experimentat indiferența prețuită, ajungi la o concluzie înspăimântătoare: am căutat cu insistență atenția altcuiva, dar sincer nu am iubit-o niciodată pe această persoană. Totul a fost o obsesie, o bătaie de cap, o dorință de a da viață unei idei iluzorii.
Suferința dureroasă ne părăsește complet atunci când un scenariu fantastic din capul nostru nu trece testul realității. Odată ce ai pornit pe calea menținerii imaginii tale pozitive prin suferință, gândurile se strecoară în sensul că ești o victimă a antipatiei, iar cealaltă parte este un răufăcător insidios care nu vrea să ofere ceea ce își dorește din lăcomie și răutate.
Gândește-te, tu însuți ai atribuit obiectului de interes rolul unui partener ideal, dar nu ai ținut cont de adevăratele sale caracteristici. Era de preferat să-l forțezi într-un scenariu efemer de bunăstare.
Dacă erai stăpânit de o iubire atât de puternică, atunci de ce ai continuat să faci pași reciproci, văzând lipsa totală a inițiativei reciproce? Este puțin probabil ca o persoană cu adevărat iubitoare să-și pună dorințele ireprimabile mai presus de voința altuia.
Singurul lucru care se cerea indiferentului era să corespundă imaginii imaginare din propria ta conștiință. Nu este foarte corect să inventezi un exemplu impecabil al comportamentului altcuiva și apoi să suferi din cauza incapacității unei persoane indiferente de a-ți urma fanteziile.
Natura dependenței de dragoste constă în intenția egoistă de a primi reciprocitate. Dorința unui copil ca ceilalți să se ridice la nivelul așteptărilor noastre. A recunoaște și a observa astfel de lucruri în sine este extrem de neplăcut, chiar dureros din punct de vedere moral. Dar nu mai este loc în suflet pentru suferință; pur și simplu nu are rost să te prefaci că ești o victimă. O ploaie rece de conștientizare a propriului tău egocentrism îți permite să intri în contact cu o realitate nedorită.
Am iubit, dar nu am acceptat liberul arbitru al omologului meu de a nu-mi răspunde reciproc. Mi-a plăcut, dar s-a dovedit a fi mai important să scot în evidență emoțiile unei persoane, să obții un răspuns cu pașii mei. Când nu am reușit să-mi ating scopul, am devenit furios, nervos și iritat când mă confruntam cu lipsa de inițiativă. A fost foarte enervant că persoana indiferentă nu era ceea ce mi-am imaginat.
Nu seamănă prea mult cu dragostea nepământeană, nu? Privind mai atent și analizând propriile acțiuni, va apărea din neatenție o perspectivă: o lungă perioadă de suferință a servit ca acoperire pentru egoism, care a fost respins ca ceva inacceptabil. Când discuți despre manifestări similare la o persoană indiferentă, uiți să te privești în această situație. Numai însuşirea de calităţi condiţional negative serveşte ca mijloc de ieşire din poziţia de victimă a iubirii neîmpărtăşite.
Pentru a nu te angaja în autoagresiune, ataci adesea un personaj care nu urmează un anumit canon de comportament. Se spune că el este cel care mă face să sufăr. Nu, cei din jurul tău sunt doar un catalizator; esența emoțiilor pe care le trăiești trebuie căutată în interior. Nu există o persoană unică rea sau bună; fiecare are o parte din bine și rău.
Atâta timp cât atribui responsabilitatea stării voastre interne pe cauze externe, suferința nu poate fi evitată. Atribuindu-ți calități respinse, poți abandona atitudinile infantile, poți câștiga adevărata maturitate și eliberarea de experiențe inutile.
