Este vital pentru copii să formeze atașamente sigure față de părinții lor. Aceasta este o componentă evolutivă care îi ajută să supraviețuiască. Atașamentul față de o persoană sigură îi permite unui copil să exploreze lumea știind că este în siguranță.
Mama este încă persoana principală în viața unui copil mic. Atașamentul timpuriu formează baza internă pe care ne bazăm toate relațiile viitoare.
Așa că poate fiicele care își acuză mamele pentru orice au dreptul să facă acest lucru. Mamele trebuie să ofere dragoste, afecțiune și să aibă grijă de nevoile lor fizice și emoționale. Dacă mamele nu îndeplinesc aceste roluri, este firesc ca fiicele să ducă această traumă până la vârsta adultă și chiar să o transmită copiilor lor.
Crescând, ne vedem părinții diferit. Ca copii mici, ei sunt universul nostru. Ca adolescenți, ne răzvrătim împotriva lor, formându-ne personalitatea, apoi, ca adulți, începem să ne vedem părinții așa cum sunt. În acest stadiu ne putem îndepărta de vina și ajungem la acceptare.
Pot fiicele care își dau vina pe mamele lor să treacă de la furie și ura de sine la acceptare? Ce să-i spun unei fiice care își acuză mama pentru tot?
1. Unii oameni nu sunt pregătiți să fie părinți.
Să ne vedem părinții printr-o lentilă diferită ne poate ajuta să facem față traumelor din copilărie. Cu toții avem un trecut. Mama noastră a fost și ea cândva fiică. Poate că a avut și părinți care au tratat-o cu neglijență sau cruzime.
Învățăm de la cel care ne-a crescut. Este posibil ca mamele noastre să fi rămas pur și simplu ostatice ale copilăriei lor. Nu încercau în mod intenționat să fie ostili sau disprețuitori, pur și simplu nu aveau ei înșiși profesori buni.
Cu toții avem defecte și părți întunecate. Mamele nu sunt perfecte, dar ar trebui să ne îngrijească. Ar trebui să ne ofere un sentiment de siguranță.
Cu toate acestea, au propriile lor nesiguranțe, propriile lor defecte și demoni în interior. Nimeni nu este perfect, dar acceptându-ne mamele ca oameni falibili, putem începe să ne transformăm din victimă în supraviețuitor.
2. Acceptă că nu primim întotdeauna răspunsurile pe care le merităm.
Când prietena mea avea 23 de ani, mama ei a murit. Prietena nu a primit niciodată un răspuns la întrebarea de ce mama ei și-a idolatrizat fratele mai mare și a ignorat-o. Chiar înainte de moartea ei, mama a refuzat să explice nimic. Potrivit prietenei mele, a fost doar un alt act egoist din partea ei.
Pe măsură ce a îmbătrânit, prietena ei a acceptat pur și simplu faptul că nu avea un atașament sigur cu mama ei. Ea și-a dat seama că declanșatoarele din copilărie (nevoia de atenție, aprobare și teama de respingere) erau direct legate de relația cu mama ei.
3. Copilăria noastră nu ar trebui să ne definească.
Psihologii credeau anterior că stilurile timpurii de atașament au rămas aceleași pe parcursul vieții adulte, dar mulți experți nu sunt de acord acum. Dovezile arată că stilurile de atașament dezvoltate în copilărie se pot schimba. Când avem relații de îngrijire ca adulți, încrederea și stima de sine cresc. Aceasta se numește „securitate dobândită”.
Securitatea dobândită poate rezulta dintr-o relație strânsă și pe termen lung cu o figură surogat, poate un profesor, un membru al familiei, un prieten sau un partener.
Deci, chiar dacă abuzul din copilărie te-a schimbat, relațiile pozitive te pot restabili mai târziu.
4. Nu trebuie să ierți, poți să accepți și să mergi mai departe.
Uneori, abuzul din copilărie este atât de rău încât iertarea este imposibilă. Nimeni nu îți cere să-ți ierți mama, dar tu te rănești doar dând vina pe ea pentru tot. Știi că ea este de vină pentru copilăria ta, dar tu ești responsabil pentru viața ta ulterioară.
Există o mare diferență între a recunoaște că mama ta a cauzat problema și a da vina pe ea în mod constant. Nu trebuie să o ierți pentru a te vindeca.
Poate fi util să petreci ceva timp gândindu-te la ceea ce te-ar fi mângâiat în copilărie. Toarnă toată dragostea de care ai lipsit în copilul tău interior. Merită să fie iubit.
Trecerea de la vina la acceptare necesită muncă și efort. Trebuie să devii conștient de factorii declanșatori și să înveți să fii vulnerabil. Vorbește cu alți membri ai familiei, cere sfat, dar ține minte: copilăria ta nu ar trebui să te definească.
