Nu vreau să-mi spui că sunt perfectă. Când cineva îmi vorbește și îmi tot spune cât de perfectă sunt, mă sperie.
Mă tot gândesc că poate ei nu îmi văd defectele sau defectele mele par un pachet care mă face cumva mai perfect pentru ei; orice ar fi, ideea ca cineva să-mi spună că sunt perfectă este pur și simplu prea nerealistă.
Mă face să mă întreb ce se va întâmpla când își vor da seama că nu sunt atât de perfectă până la urmă. Se va opri acea dragoste și admirație?
Vreau pe cineva care să știe că nu sunt perfectă și că sunt îngrozitor de defectuoasă, dar oricum mă iubește. Vreau pe cineva care știe asta și care totuși alege să rămână și să nu se preocupe de aceste defecte.
Nu vreau să fiu perfectă în ochii lui. Vreau să fiu imperfectă și să știu totuși că acest lucru este în regulă pentru el. De asta am nevoie.
Pentru că atunci când cineva nu-mi recunoaște defectele, înseamnă că nu a ajuns să mă cunoască cu adevărat, sau poate că m-a cunoscut, dar se mint singur și spun că sunt această persoană fără cusur atunci când nu sunt.
Nu vreau să fiu „femeia perfectă” în „povestea perfectă” a cuiva, vreau o poveste adevărată. Vreau pe cineva care știe în ce se bagă.
Nu vreau să-mi petrec o viață întreagă încercând să fiu perfectă sau încercând să fiu la înălțimea unei imagini imaginare pe care cineva a desenat-o despre mine. Vreau realitatea cu toată urâțenia și defectele ei.
A-mi spune că sunt impecabilă nu mă va ajuta și nici nu mă va liniști; doar îmi arată că nu ești real. Ceea ce îmi va da un sentiment de siguranță este cineva care îmi cunoaște de fapt toate părțile, chiar și pe cele care nu sunt frumoase, și totuși să fie de acord cu asta.
Am nevoie de cineva care nu-mi neagă defectele, ci de cineva care pur și simplu decide să aleagă să mă iubească în ciuda lor și să accepte să le cunosc. De fapt, acesta este ceea ce face ca o persoană să se simtă în siguranță – să fie pe deplin cunoscută cu tot ce este bun și rău, dar totuși să fie iubită și acceptată.
