Căsătoria este unul dintre cele mai importante angajamente pe care le putem face în viață, iar alegerea partenerului potrivit poate avea un impact semnificativ asupra fericirii noastre pe termen lung.
Cu toate acestea, uneori putem fi atrași de persoana greșită și să facem greșeala de a ne căsători cu ea. Acest lucru poate fi devastator și poate duce la nefericire, frustrare și regret.
În această discuție, vom explora semnele căsătoriei cu persoana greșită și cum să evităm această situație.
Nu ne cunoaștem suficient de bine pe noi înșine.
Viețile noastre sunt artă de performanță pentru oamenii pe care credem că trebuie să-i liniștim și să îi impresionăm. Mințile noastre sunt atât de înrădăcinate în ceea ce credem că alți oameni cred că nu putem trece prin nebunia și pasiunile noastre și durerile împachetate.
Nu putem da aer fricilor și dorințelor noastre dacă nu sunt o scenă a spectacolului, așa că nu le facem. Cum putem ști vreodată ce ne dorim cu adevărat, ce ne pare cu adevărat corect, când ne este prea frică să ne cunoaștem pe noi înșine?
Deci nu îi înțelegem pe alții.
Ceea ce percepem în ceilalți este o reflectare (și de multe ori, proiecție) a ceea ce înțelegem despre noi înșine: binele, răul, rece, urâtul.
Oamenii care vorbesc cel mai tare despre ceea ce alții trebuie să schimbe sunt cei mai concentrați asupra a ceea ce nu pot schimba ei înșiși.
Nu înțelegem această dinamică. Credem că ceea ce percepem este diferit de ceea ce suntem, așa că condamnăm și judecăm și devenim egoiști.
Nu suntem obișnuiți să fim fericiți.
Spunem că vrem să fim fericiți, dar ceea ce ne dorim cu adevărat este ceea ce suntem obișnuiți și pentru că suntem atât de obișnuiți să ne place să fim amestecați cu alte lucruri… control, umilire, pierdere, durere, suferință… căutăm asta, și creem totul din nou.
Respingem oamenii care sunt cei mai buni pentru noi cu o energie insidioasă, tăcută, care ne conduce către oamenii care ne vor respinge cu plăcere. Căutăm ceea ce știm. Oamenii își doresc confortul mai presus de orice.
Instinctul este supraevaluat, în toate modurile greșite.
Ne bazăm căsătoriile pe modul în care „ne simțim” când o mare parte din acel „sentiment” este doar… hormonal. Temporar.
Nu înțelegem diferența dintre creșterea unei iubiri reale pentru natura esențială a cuiva și a fi forțat de fizicul său și cât de perfect se potrivesc piesele personajului pe care le proiectează altora cu ale noastre.
Nu putem diferenția iubirea sufletească și atracția ego-ului și ne așteptăm ca cea din urmă să ne aducă pe prima.
Nu am fost niciodată învățați.
Nu cunoaștem limbile iubirii, nici pe cele pe care le vorbim noi sau pe care le înțeleg alții. Nu știm de ce eșuează căsătoriile sau cum cresc și evoluează cele de succes.
Nu suntem învățați într-un mod formal cum să alegem și să cultivăm relații sănătoase, înfloritoare, atunci când aceste relații – romantice și nu – nu numai că vor ocupa o parte semnificativă a vieții noastre, dar vor fi ceea ce ne uităm în urmă și care prețuim cel mai mult.
Cum se face, așadar, că nu învățăm elementele de bază, elementele esențiale, a ceea ce oamenii consideră cel mai semnificativ aspect al existenței: interacțiunea și conexiunea cu ceilalți?
Încercăm să creăm și să păstrăm imagini ale fericirii.
Căutăm căsătoria pentru că, la un anumit nivel, credem că nu va mai trebui să ne gândim la iubire. Încercăm să aliniem o mulțime de piese foarte frumoase și nu înțelegem când nu fac pentru o viață sincer împlinită. Arta noastră de performanță nu este mai palpabilă decât în relațiile noastre.
Vrem ca un moment, un fapt, o afirmație, un lucru din viața noastră să fie epicentrul, fundamentul pentru rațiunea că suntem oameni buni, întregi, sănătoși, fericiți și astfel nu lăsăm loc pentru ca lucrurile să scadă. , curge… sau crește. O zi proastă devine o viață proastă.
Un aspect neatrăgător al unui partener devine un rupător de înțelegere. Deci, ajungem să ne căsătorim cu oamenii nepotriviți. Și îi lăsăm pe cele potrivite. Așteptăm ca altcineva să alinieze ceea ce numai noi deținem control și să atace atunci când nu poate.
Încercăm să ne atașăm de o idee de iubire, mai degrabă decât să ne conectăm cu o ființă umană. Încercăm să facem permanent un singur sentiment bun – sau idee despre noi înșine – și, în intervalul acelui efort de a crea o imagine din ceva pur… suferim.
