Este greu să treci peste un trădător pentru că atunci când părăsești relația, sunt doi oameni pe care trebuie să-i plângi. Unul este ticălosul care te-a înșelat, în toată gloria sa defectuoasă, infidelă.
Aceasta este persoana pe care este ușor să te enervezi, persoana cu care este ușor să întrerupi contactul, persoana despre care este ușor să vorbești prostii în timp ce ești la cocktail-uri cu prietenele tale noaptea. Este persoana pe care te bucuri să o pleci pentru că știi că nu meriți prostiile lor în viața ta.
Cealaltă persoană pe care trebuie să o treci este persoana care credeai că ești. Relația pe care credeai că o ai. Încrederea pe care ai construit-o cu atâta grijă, fără să știi că fundația era formată din nisip mișcător. Nu este trișorul pe care îl plângi la 4 dimineața când vii acasă singură de la bar și vrei să-l suni pentru a-i spune că e iertat; este alter-ego-ul lui intangibil de perfect. Cel cu care ți-ai construit o viață. Cel în care ți-ai turnat încrederea. Cel despre care credeai că va fi mereu acolo, până când ei nu a mai fost.
Urăști persoana în care s-a transformat, dar iubești persoana care a fost. Iubești așa cum au fost lucrurile. Iubești amintirea fiecărei zile fericite de ignoranță, atât de înverșunat încât te sfâșie în bucăți.
Este greu să treci peste un trădător pentru că nu obții niciodată închiderea de care ai nevoie. Nu te poți gândi la cauza înșelăciunii – și te încurajez cu tărie să nu încerci. Mintea ta va inventa doar motive care te distrug: nu ai fost suficient de amuzantă sau suficient de senzuală sau suficient de ademenitoare. Nu ai acordat suficientă atenție. Nu ți-ai făcut suficient timp.
Cu fiecare titlu de revistă strigând „Moduri de a-ți mulțumi iubitul!” și „Cum să nu-i sperii pe cei buni”, începi să bănuiești că a fost vina ta că te-a înșelat, nu a sa. Știi logic că acest lucru nu este adevărat, dar pare adevărat. Cu cât cauți mai greu un motiv, cu atât adevărul te sustrage mai mult. O simplă lipsă de judecată nu pare a fi o explicație adecvată pentru iadul prin care ai fost supus. Deci cauți un motiv mai mare, mai bun, care nu există.
Este greu să treci peste un trișor pentru că singura persoană pe care o urăști mai mult decât pe el ești tu însuți. Te urăști pentru că te-ai îndrăgostit de el. Pentru investiții în el. Pentru că ai închis ochii la fiecare steag roșu care a fost un indiciu pe parcurs. Te disprețuiești pentru că ai crezut fiecare minciună pe care a spus-o și ai lăsat totul să se realizeze. Te urăști pentru că nu ai pus cap la cap piesele puzzle-ului pe care nu le-ai ținut niciodată în mână.
Este greu să treci peste un trișor pentru că persoana reală pe care trebuie să o iertăm la sfârșitul zilei suntem noi înșine. Trebuie să ne iertăm că am ratat semnele pe care nu le-am fi putut vedea. Pentru că am pierdut un joc nu ne-am înscris niciodată să jucăm. Pentru că ai o legătură perfect naturală cu o persoană care s-a dovedit a nu fi cine spunea că este.
Nu vrem să acceptăm că ni se pot întâmpla lucruri rele. Că putem fi păcăliți și tratați nedrept și totuși ajungem învinși până la urmă. Vrem să credem în echilibrul etern al Universului, ceea ce sugerează că atunci când ne doare am greșit ceva. Este greu să treci peste un trișor pentru că înseamnă să accepți noțiunea bizară că viața poate fi nedreaptă în sensul cel mai dur al cuvântului.
Este greu să treci peste un trișor pentru că o trădare a încrederii îți dă lumea peste cap. Și singura modalitate de a o întoarce din nou cu partea dreaptă în sus este să ne dăm permisiunea de a trece prin asta. Să accepți ce s-a întâmplat. Să plângem pe cineva pe care îl uram. Să lucrăm prin fiecare situație paradoxală pe care o întâlnim, până când trecem de cealaltă parte. Partea cu foaia curată. Partea în care nu doar bănuim că merităm mai bine – o știm.
Și partea în care suntem mândri de noi înșine că nu acceptăm niciodată mai puțin.
