Atât de multe voiam să-ți spun, dar știam că nu sunt pregătită să aud ce ai avea de spus. Mi-a fost teamă să-mi spui că s-a terminat, că am pierdut și ultimul fir care ne mai lega.
Știam că vreau să aud asta de la tine, dar în schimb am ales să mă contrazic pe mine și să încerc să repar relația noastră deja distrusă.
Doar cerul știe cât de mult m-am rugat să-mi iau înapoi persoana pe care o iubesc, persoana pe care am cunoscut-o cu câțiva ani în urmă, persoana care mi-a spus că vom rămâne alături în fiecare zi, ducând la zilele veșnice.
Am pierdut socoteala de câte ori am plâns în tăcere, dorindu-mi ca totul să fie doar un vis și că într-o zi să mă trezesc cu tine înapoi în brațe. Dar am eșuat. Am plecat și am ales să plec pentru că este singurul lucru pe care am avut curajul să-l fac.
Știam totul despre conversațiile tale secrete și despre momentele petrecute împreună cu ea. Știam cum ai găsit mângâiere alături de ea și m-a durut să accept că trebuie să privești dincolo de relația noastră pentru a fi consolat. De luni de zile, am știut ce se întâmplă.
Nicio cantitate de cuvinte nu poate explica vreodată cât de multă durere a trebuit să îndur de fiecare dată când vorbeai cu ea în timp ce stăteam lângă tine sau mă prefăceam că dorm.
Nici nu-mi pot aminti cum am îndurat să prefac un zâmbet, de câte ori a trebuit să-mi rețin lacrimile de fiecare dată când te întâlneai cu ea.
A trebuit să-mi dau seama cum să fac pe proasta în privința asta și în fiecare zi simțeam că mă stingeam în mod conștient de autocompătimire și prostie. Dar tăcerea mea este despre mai mult și vreau să știi de ce am ales să nu-ți spun despre asta prima dată când am aflat.
Nu am vrut să-ți spun că știam despre asta pentru că speram că îți vei veni în fire și vei opri orice ai face, speram că vei realiza că anii petrecuți împreună nu echivalează cu niște flirturi prostești sau pasiune. Speram să te oprești în câteva zile, săptămâni sau chiar după o lună, dar nu ai făcut-o.
În fiecare zi am urmărit cum au crescut sentimentele pentru ea, cum ți-a fost dor de ea și cum abia așteptai să vorbești și să petreci timp cu ea.
În fiecare zi te-am văzut cum mănânci, muncești, dormi și trăiești normal, în timp ce muream încet în tăcere. În fiecare zi, mi-am dorit să te oprești și să încerci să retragi ceea ce am pierdut, dar tot ce am primit a fost distanță și apatie.
Am așteptat să ne alegi pe noi, sa ne alegi viitorul si multele lucruri pe care le-am planificat. Am așteptat să-ți amintești cât de mult ne-am dorit această relație, să-ți amintești cât de departe am mers și multele lupte pe care le câștigasem. Am așteptat să te gândești la mine și la momentele petrecute și împărtășite împreună.
Am așteptat să te uiți înapoi la locul de unde am început, cum nu aveam nimic, dar totuși am ales să rămânem împreună – pentru că aveam vise. Te-am așteptat. Și în timp ce eram răbdătoare dispusă să rezist, tu te îndepărtai încet.
Știi cât de mult te iubesc, dar nu pot rămâne, pentru că, deși există acel concept de așteptare, există și ideea de a fi prea târziu.
Doare să speri, dar mai mult doare să aștepți cu nerăbdare o promisiune goală, un angajament fragmentat. Doare mai mult să lupți pentru noi când nu mai avem nimic pentru care să lupți.
Am plecat, nu pentru că nu te mai iubeam, ci pentru că o parte din mine a murit când m-ai înșelat și a lăsat o cicatrice dureroasă cu care știam că va trebui să trăiesc pentru tot restul vieții. Oricât de mult mi-aș fi dorit să te amintesc cu amintiri frumoase, tot ce mă pot gândi este cum m-ai lăsat să cad în bucăți.
